Poiana Blenchii
   

 

De la început, locuitorii satului au fost toti romani, de religie ortodoxa. Dupa traditie ar fi venit din Maramures, prin secolele XIII-XIV, cand peste cnejii, voievozii si oamenii liberi din Maramures au venit vremuri de stramtoare si asuprire, iar acestia au plecat cautand locuri noi si libere. Atunci s-a format satul Poiana pe locul numit "Valea Porcului". Numai mai tarziu, prin secolul XVI cneazul Blenche Ioan a mutat satul pe locul actual si pe care l-a numit dupa numele sau, Poiana Blenchii.

Acolo, in locuri mai ascunse in mijlocul cidrilor seculari si feriti din calea asupritorilor s-au asezat primii locuitori ai satului. Se vorbeste in special de familiile Blenche si Cont care mai tarziu au devenit Contis. Acestea au fost de la inceput si si-au disputat intaietatea, din cauza asta ar fi fost si unele rivalitati intre familii. In tot cazul, balanta a tras in favoarea lui Blenche in special dupa ce aceste sate ajung sub stapanirea lui Stefan Cel Mare, Domnul Moldovei, cand primeste Ciceul cu cele 60 de sate dintre care face parte si Poiana.

Blenche este investit cneaz al satului si sta pe Ciceu ca om de incredere al cetatii si atunci primeste si dreptul de a intemeia un nou sat pe locul actual care se numeste Poiana Blenchii. Contis ramane credincios vechii vetre a satului si nu o paraseste decat dupa anul 1850. In 1684 intr-un document sunt amintite si Poiana Blenchii si Valea Porcului ca sate facand parte din mosia lui Rat Adam, ctitor si sustinator al Mitropoliei ortodoxe de la Balgrad ( vezi St. Metes - Istoria vietii religioase a romanilor din Transilvania ).

La jumatatea secolului XVI un membru al familiei Blenche is facea casa 'pe fata', unde a defrisat padurea. Acest Blenche Savul era poreclit Cosasul, in limba slavona Falkus (de la falca=coasa). De aici deriva numele satului Falcusa care sa intemeiat in acele timpuri.

Dupa istoricul Kadar, satul Poiana dintru inceput a apartinut cetatii Ciceului, de aceea figureaza numai in configuratia din 1553.
Intr-un act din arhiva grofului Cornis se spune ca la 1598, intr-o depozitie cu martori, Poiana Blenchii este numit sat nousi voievod este Maxim Ioan iar cneaz Blenche Grigore. Cu aceasta ocazie Blenche Grigore , voind sa isi dovedeasca dreptul de cneaz care se mentinea din tata in fiu, aduce martor pe Iobagul princiar Voala Petru, care declara ca: "el trecand adesea de la Valeni la Gostila, cand s-a facut satul acela, stie si ca Poiana Blenchii a fost facuta mai tarziu, de catre oamenii cneazului Blenche Ioan, tatal lui Blenche Grigore care atunci a locuit la Ciceu din porunca Domnului Stefan...".

In 1591, principele Ardealului, Sigismund Bathory daruieste satul Poiana care apartine cetatii Gherla, lui Rat Petru de Teius, nobil roman, pentru vitejie in luptele contra turcilor si pentru credinta sa si a stramosilor fata de Principe.

In 1760-1762 sunt 49 de familii, toate ortodoxe, cu casa parohiala, dar fara preot. (conscrierea Bukow)

In 1891 sunt 137 case si 674 locuitori din care: 7 romano-catolici, 3 greco-catolici, 599 ortodocsi, 22 reformati si 43 evrei. De notat ca toti ungurii sunt membrii familiei Rat - stapanitoarea satului, care la inceput au fost si ei romani dar s-au maghiarizat dupa 1650. Evreii au venit ca si comercianti dupa 1850.

PORTUL inca era foarte simplu, la fel ca si cel din partile Lapusului si Maramuresului.
Barbatii purtau cioareci si suman de lana de oaie. Sumanele au fost la inceput albe , mai tarziu negre cu snur albastru la cusaturi, pe cap o caciula neagra de oaie sau miel. Vara palarie de paie, izmene si camasa de canepa. Se incaltau cu opinci din pielea animalelor si obiele groase din panura. Purtau si pieptare sau cojoace din piele de oaie.
Femeile purtau catrinte de lana colorate si poale de canepa, camasi de canepa albe cusute la gat si pe umeri cu diferite modele - se prefera rosu si negru. Un cojocel de oaie infundat care se incheia subtioara. Pe cap broboada alba sau colorata. In picioare opinci, iar peste imbracaminte, suman de panura alb sau negru.

Casele erau aproape in exclusivitate din lemn, acoperite cu paie sau trestie, formate din tinda, pe unde se intra si unde era urcarea in podul casei, din tinda intrai intr-o camera mare, unde locuiau membrii familiei. Mobilierul era alcatuit dintr-o masa (uneori de pociumbi), la unii fiind o lada in care tineau de-ale gurii si oala cu lapte; unul, doua sau mai multe paturi - dupa cate familii erau in casa - de regula cei tineri dormeau in podul grajdului, iar copii si batranii dormeau pe vatra sau dupa cuptor, unde era mai cald.
"Mestergrinda" avea un rol insemnat in pastrarea unor obiecte sau acte si carti. Aceasta era grinda care sustinea celelalte grinzi mai scurte ale casei. Pe ea isi pastrau actele si cartile pe care le aveau cei care mai stiau o bruma de carte.

Home Up