Aladin si lampa fermecata
Alba ca Zapada
	Alice in tara minunilor
Cartea junglei
	Povestea viteazului cavaler Tiberiu si a frumoasei printese Elena
Doamna si Vagabondul
	Dumbo - elefantul zburator
Frumoasa din padurea adormita
	Povestea iepurasului istet
Povestea micului liliac Pipistrello
	Papusa ratacita
Pinochio
ALADDIN SI LAMPA FERMECATA A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar povesti,... ... Departe in Orient, traia odata un croitor sarac impreuna cu sotia si fiul lor, Aladdin, care era un baiat foarte lenes. Intr-o zi croitorul muri si cei doi au ramas singuri. In oras a poposit, odata un vrajitor renumit. Acesta il cauta pe Aladdin, ca sa-l ajute sa gaseasca lampa fermecata. L-a zarit pe strada, jucindu-se cu alti copii. -Tu esti Aladdin, baiatul croitorului ? intreba vrajitorul. -Eu sint, dar tatal meu a murit, raspunse Aladdin. -Tine un banut de aur si du-l mamei tale, iar diseara o sa va fac o vizita. Pe inserate, vrajitorul a venit la casa lui Aladdin. -Sint o ruda indepartata de-a voastra si vreau sa va ajut. Ma voi duce in lume cu Aladdin si-l voi ajuta sa ajunga bogat. La aflarea vestii, mama lui Aladdin s-a bucurat foarte tare. Dupa doua zile de mers, cei doi au poposit la poalele unui munte si au facut un foc mare sa innopteze. Cand focul s-a intetit, vrajitorul a aruncat in flacari un praf fermecat si din nisipul desertului a aparut o usa de marmura. -Intra baiete, pe aceasta usa si adu-mi lampa fermecata pe care o vei gasi inauntru. Tine acest inel care te va feri de orice primejdie, i-a spus vrajitorul baiatului. Ajuns inauntru, Aladdin dadu peste o comoara uriasa. El isi umplu buzunarele cu pietre pretioase si banuti de aur, lua lampa pe care o zari intr-un colt si vru sa iasa. Cand ajunse la usa, vrajitorul ii ceru sa-i dea prima data lampa si apoi sa iasa el. Acesta era un siretlic, de care Aladdin si-a dat seama. El a vrut sa iasa, dar vrajitorul suparat ca nu i-a dat lampa, i-a inchis usa in nas. Ramas in intuneric si neajutorat, Aladdin si-a adus aminte de inelul fermecat, l-a invirtit si din el a iesit un spirit urias. Baiatul i-a cerut sa-l duca acasa si dorinta i-a fost indeplinita. Ajuns acasa, mama lui s-a gindit sa curete lampa si sa o vinda ca sa faca niste bani. Frecind-o, din ea a aparut un duh care a spus: "-Porunceste stapine si dorinta-ti va fi indeplinita" Si asa pentru cei doi a inceput o viata plina de tihna si fericire. Aladdin s-a facut mare si intr-o zi, a vazut-o trecand pe strada pe singura fata a sultanului, o printesa foarte frumoasa de care s-a indragostit pe loc. El s-a dus la sultan si a cerut-o de sotie. pentru a obtine mina fetei, Aladdin a avut de trecut trei incercari. Duhul lampii l-a ajutat si Aladdin s-a casatorit cu printesa. In timpul acesta, vrajitorul s-a tot gindit cum sa faca sa-i fure lui Aladdin lampa. Intr-o zi, el s-a imbracat in haine de negustor, s-a dus la palat si i-a cerut printesei lampa cea veche, dindu-i in schimb una noua. Ea nu stia ca lampa este fermecata si i-a dat-o fara sa stea pe ginduri. Apoi, vrajitorul i-a cerut duhului lampii sa-l duca impreuna cu tot palatul si printesa in Africa. Porunca i-a fost indeplinita. vazind cele intimplate Aladdin s-a folosit de inelul fermecat si a juns si el in Africa, la palat. El a planuit impreuna cu printesa cum sa scape de vrajitor. I-au pus praf de dormit, iar pe cind vrajitorul sforaia, cei doi au fugit luind cu ei si lampa. Ajunsi acasa cu totii s-au bucurat de revedere. Au asezat lampa la loc de cinste si au trait fericiti pina la adinci batrineti. - sfarsit -
ALBA CA ZAPADA si cei 7 pitici A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar povesti,... ... o frumoasa imparateasa. Intr-o zi de iarna, cind fulgii dansau in fata ferestrei cu pervaz de abanos, in timp ce broda, s-a intepat cu acul.Pe pervaz au cazut citeva picaturi de singe si imparateasa si-a pus in minte o dorinta:"Ce mult as vrea sa am un copil cu obrajii rosii ca singele, cu pielea alba ca zapada si cu parul negru ca abanosul." Si se intimpla ca aduse pe lume o fetita dar, din nefericire, imparateasa nu mai avu zile ca sa o vada crescind. Dupa o vreme, imparatul isi cauta o alta sotie. Noua imparateasa, pe cit era de frumoasa, pe atit era de rea, iar pe Alba ca Zapada o tinea ca slujnica in casa. Imparateasa cea rea avea o oglinda pe care, in fiecare zi, o intreba: "Oglinda oglinjioara, cine-i cea mai frumoasa din tara ?" Odata cu trecerea anilor, Alba ca Zapada se facu atit de frumoasa, ca la soare te puteai uita dar la ea ba. Intr-o buna zi imparateasa isi intreba din nou oglinda iar aceasta ii raspunse: "Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa, dar Alba ca Zapada e mult mult mai frumoasa." Furioasa, porunci unui vinator sa o duca in adincul padurii si sa o omoare, iar ca dovada ca i-a indeplinit porunca, sa-i aduca indarat inima scoasa din piept. Se sperie vinatorul, dar ce putea sa faca decit sa se supuna. Ajuns in padure, nu-l lasa inima sa duca la capat crunta porunca. "-Fugi si ascunde-te, fetita draga, unde nu calca picior de om, caci daca te gaseste imparateasa, nu o sa se indure de tine." Biata copila o lua la goana printre copaci, petrecuta doar de ciripitul pasarelelor si privirea fiarelor salbatice care nu-i facura nici un rau. Intr-un tirziu, ajunse intr-o poiana unde zari o casuta dragalasa si se opri sa se odihneasca. Pe o masuta erau imprastiate cite sapte farfurioare, sapte furculite si sapte cutitase. Alba ca Zapada spala vasele si facu curatenie, apoi se culca pe un patut si adormi. Cei sapte pitici care locuiau in acea casuta sosira din padure cintind voios si tare se mirara cind intrara "-Ce sa intimplat aici? -Cine mi-a mincat din farfurie? -Cine mi-a baut din canita? -Nu cumva sint hoti in casa?" Rasuflara usurati cind au vazut fetita care dormea. "-Ce frumoasa e!" murmurara toti in cor. Alba ca Zapada se trezi din cauza zgomotelor si privi mirata in jur. "-Voi sinteti piticii din padure de care mi-a povestit atitea tatal meu? " Alba ca Zapada povesti piticilor toata patania ei; "-Ramii la noi, aici n-o sa te gaseasca mama ta vitrega si fara inima." "-Primesc cu draga inima." raspunse Alba ca Zapada. In fiecare zi trebaluia prin casa, pregatea cina, iar seara inainte de culcare le citea piticilor cite o poveste. Imparateasa afla de la oglinda fermecata ca Alba ca Zapada traieste. Atunci, imbracata ca o negutatoreasa porni spre casa piticilor sa-i ofere fetei un mar otravit ca sa o omoare. Cind piticii plecara la mina i-au spus ca de fiecare data sa nu deschida usa strainilor. Imparateasa astepta sa se piarda in departare cintecul piticilor, iesi de dupa copac si batu la usa casutei. "-Buna dimineata, draguta. Am niste mere grozave de vinzare, gusta si tu sa vezi ce dulci sint". Nebanuind nimic, Alba ca Zapada musca cu pofta marul otravit si lesina pe loc. Seara, piticii se mirara ca Alba ca Zapada nu i-a intimpinat la fel ca altadata. Dar mare le-a fost supararea cind au vazut-o zacind pe jos fara de suflare. Cu ochii in lacrimi si inima intristata o asezara intr-un sicriu de clestar facut de ei ca sa o poata vedea tot timpul si o dusera pe virful unui munte. S-a intimplat ca pe drum se intilnira cu un tinar print care ratacea prin padure. Acesta, vazind frumusetea tinerei, se indragosti pe loc de tinara printesa si o saruta. Si sa vezi minune, Alba ca Zapada se trezi din somnul ei adinc. Mare a fost bucuria piticilor si cei doi tineri s-au casatorit si au trait fericiti. - sfarsit -
ALICE IN TARA MINUNILOR A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar povesti,... ... Intr-o zi calduroasa de vara, o fetita pe numele Alice a iesit pe malul riului impreuna cu sora ei. Fetele s-au asezat pe iarba si au inceput sa citeasca cind, deodata, un iepure alb, imbracat cu veston si cu palarie pe cap, le-a sarit in fata. "-Vai de mine! Voi intirzia" se vaicarea iepurasul, topaind pe drum inainte. Alice se ridica repede si porni dupa el. Iepurele alb traversa cimpul si intra intr-o scorbura de copac. Alice, tinandu-i urma, se trezi intr-un coridor ciudat si nu vazu nici urma de iepuras."-Unde sa fie? Doar nu la inghitit pamintul?" se intreba ea mirata. Dintr-o data, zari o usa mica, acoperita de o perdea verde. Uitindu-se pe gaura cheii, fata vazu o gradina minunata, plina de pomi, flori, fluturi si pasari. Prin gradina trecea un piriu si peste piriu se intindea un podet. Vazind gradina, Alice se gindi ca i-ar placea tare mult sa ajunga acolo. Dar nu stia cum. Uitindu-se cu atentie imprejur,observa o masa de sticla pe care se afla o cheie. "-Precis ca aceasta este cheia de la usita ! dar ce folos, fiindca oricum sint prea mare ca sa incap prin ea", se vaicari fetita. Apropiindu-se de masa, vazu pe ea o sticla,pe care scria:BEA-MA! "-Ce imbietor! Chiar ca mi-e sete si imi prinde bine o gura de apa". Alice lua sticla si inghiti cu pofta. "-Vai de mine, ma fac din ce in ce mai mica! Acum, probabil ca voi putea intra prin usita,dar pentru asta am nevoie de cheie . Si cum sa ajung la ea? " Uitindu-se mai cu atentie , vazu o cutie cu prajituri , pe care scria: MANANCA-MA! "-Fie ce o fi, mai mica decit atit nu pot sa ma fac", decise fata si incepu sa manince. Deodata Alice a inceput sa creasca si sa facut atit de mare, incat cu greu isi mai zarea pantofii. Ea a inceput sa plinga si din lacrimile ei s-a format un izvoras. Uitindu-se pe geam, il vazu pe iepurasul cu palarie si il striga. Acesta se sperie, fugi si scapa din mina un evantai. Alice lua evantaiul si incepu sa-si faca vint, dar, cu fiecare miscare a mainii, se facea din nou tot mai mica. Alice sa facu atat de maruntica incat a fost luata de apa izvorasului pe care l-a format ea din lacrimi. Dusa de valuri, ea a ajuns afara din incapere. Langa ea plutea si un soricel, pe care l-a intrebat: "-Cum as putea iesi de aici?" Dar soricelul nu i-a raspuns. Atunci Alice s-a prins de coada lui si s-a tras afara la mal. N-a stat mult sa-si traga sufletul cind a zarit o omida uriasa fumind care a intrebat-o "-Cine esti tu?" "-Nici eu nu mai stiu, ba sint mare, ba sint mica", ii raspunse Alice. "-O, aceasta este un lucru obisnuit la noi. Priveste, daca musti din partea aceasta a ciupercii, te faci mica, iar daca musti din partea cealalta, te faci mai mare", ii spuse omida si disparu in fum. Alice a muscat o bucata din ciuperca si se facu mai mare. Apoi a pornit sa colinde aceasta ciudata imparatie. La umbra unui copac era intinsa o masa, la care stateau Nebunul cu palarie si Nebunul lui Aprilie, care-si luau gustarea . Langa ei dormea o marmota. Alice a intrat in vorba cu ei , bucuroasa ca are cu cine povesti. "-Ia loc la masa si bea un ceai cu noi!" au indemnat-o mesenii." -Dar ce sarbatoriti? " intreba Alice. "-Noi sarbatorim ziua de ne-nastere a lui Alice" , ii raspunde Nebunul cu palarie. " -De ce ziua de ne-nastere?" intreba mirata fata." -Pai, ziua de nastere se sarbatoreste doar o data pe an, pe cind ziua de ne-nastere o putem sarbatori in fiecare zi ". Alice se sperie de aceste creaturi ciudate si pleca mai departe. Pe ramura unui copac zari o pisica vargata, cu care intra in vorba. "-Buna ziua! " ii spuse pisica zimbind." -Buna ziua" ii raspunse Alice." Caut o gradina frumoasa, nu cumva stii pe unde o pot gasi ? " -Intra prin usa" ii zise pisica. Abia atunci Alice observa linga ea usa cu perde verde. Alice impinse usa si vazu ca aceasta este deschisa. Ca sa poata intra mai usor, Alice mai musca o data din bucata de ciuperca pe care o avea in mina. Astfel, se facu mai mica si putu sa ajunga in gradina pe care o zarise inainte pe gaura cheii. De jur-imprejurul ei observa tufe de trandafiri rosii si albi, cu un miros imbatator. Printre tufe se invirteau in graba trei carti de joc, care vopseau florile in rosu. "-Haideti, sa vopsim mai repede, pina nu vede regina ca am plantat trandafiri albi", spuse una dintre carti. Si se miscau atit de repede, incit abia se zareau. " -Inaltimea ei regina!" striga cineva. Regina aparu cu un alai de carti de joc. Observind cativa trandafiri albi, regina s-a infuriat si a strigat aratind spre cele trei carti "- Decapitati-le ! " Vrand sa-si continue drumul, o observa si pe Alice. "-Decapitati-o si pe ea !" ordona slujitorilor si pleca. Alice sa trezit intr-o sala mare de judecata, in care se mai aflau si Nebunul cu palarie, iepurasul alb si cartile de joc. Regina le-a citit acuzatiile si a pronuntat sentinta. Alice, speriata, si-a luat inima in dinti si s-a hotarit sa vorbeasca: "-Terminati cu tot balciul acesta! Atita prostie n-am vazut niciodata. Nu-mi este frica de voi, pentru ca nu sinteti altceva decit niste carti de joc". Si ridica mina sa le rastoarne. "-Alice, trezeste-te! Nu auzi?Nu te mai zbate atita!" o scutura sora ei. Alice se freca la ochi si se uita mirata in jur." -Daca ai sti ce vis frumos am avut!" zise Alice. Incepu sa-i povesteasca surorii sale visul......... - sfarsit-
CARTEA JUNGLEI A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar povesti,... ... Demult peste locuitorii unui sat aflat la marginea junglei din India, s-a abatut o nenorocire. Un tigru s-a furisat din jungla si adapostit de intuneric , a furat un copilas ce dormea. Satenii l-au cautat in padurea intunecoasa si adinca, dar cautarea a fost zadarnica. Tigrul cel fioros, care se numea Sir Khan, a fugit prin jungla haituit de oamenii care il cautau. Dupa citeva ore, ostenit, s-a asezat sa se odihneasca si a lasat copilul linga el. Dupa un timp, de tigrul ce dormea s-a apropiat un lup, impreuna cu lupoaica si puii lor si au gasit copilul. Stiind cit de fioros este tigrul, lupii s-au hotarit sa-l ia si sa-l creasca la fel ca pe un pui al lor. A doua zi, Aleka, conducatorul haitei de lupi, a luat hotarirea ca puiul de om sa se numeasca Mowgli si sa traiasca de acum inainte printre lupi. Sir Khan, suparat de cele intimplate, s-a hoatrit sa se razbune. De educatia lui Mowgli s-a ocupat ursul Baloo, care l-a invatat limbajul animalelor, semnele care indica primejdia, precum si care sint prietenii si dusmanii in imparatia junglei. " - Ia aminte, Mowgli, la ceea ce-ti spun, ca sa poti sa scapi intotdeauna de primejdii" ii spunea Baloo. "-Sa nu iesi din cuvintul ursului, ca altminteri o patesti" il avertiza Baghera, pantera neagra. Mowgli era un copil neastimparat. Distractia lui preferata era jocul cu maimutele, placindu-i sa fie aruncat din creanga in creanga . Mowgli n-a tinut cont de sfatul lui Baloo si al Bagherei . Ei l-au avertizat ca cimpanzeii, desi sint glumeti si jucausi, nu pot fi de incredere. Intr-o zi maimutele l-au dus pe Mowgli la ruinele napadite de buruieni ale unui palat. Mai in joaca, mai in gluma,ele l-au impins pe baiat intr-o groapa, distrindu-se pe socoteala lui. Desi Mowgli a inceput sa plinga, maimutele nu l-au scos din groapa. Auzind intimplarea, Baloo si Baghera au pornit in ajutorul lui. Lor li s-a alaturat si Ka, sarpele, pentru ca maimutelor le era foarte frica de el. Sarpele nu le putea suferi, pentru ca faceau intotdeauna mult zgomot si tulburau zi si noapte linistea junglei. Ajunsi la ruine, prietenii l-au scos pe Mowgli din groapa. Timpul a trecut, el a crescut si a inceput sa-si dea seama ca este diferit de toti prietenii lui din jungla si ca locul lui nu este acolo. Odata s-a apropiat mai mult de sat. Acolo a descoperit lucruri pe care el nu le cunostea si care l-ar fi ajutat impotriva tigrului Sir Khan. Noaptea, cind dormea lumea, s-a furisat si a furat un lemn aprins. Ajuns in jungla, a reusit, sa-l alunge pe tigrul cel fioros. Gindul lui Mowgli a ramas la sat si la oamenii de acolo.Baloo, intelegindu-i sentimentele, l-a sfatuit sa se intoarca printre oameni, pentru ca el nu apartinea junglei. Simtind ca ursul avea dreptate, si-a parasit cu regret prietenii. Ajuns in sat, oamenii s-au speriat de infatisarea lui si au vrut sa-l alunge. O femeie s-a apropiat de el si a spus:"-Lasati-l pe baiat. S-ar putea sa fie chiar copilul meu, pe care mi l-a furat tigrul cu ani in urma." Apoi intorcindu-se spre baiat i-a spus: "-Vino, de acum inainte vei locui la mine!" Femeia l-a invatat sa vorbeasca si sa se comporte ca si oamenii. Mowgli a invatat repede, dar, trecind zilele, nu putea sa uite de prietenii lui din padure si simtea chemarea junglei. A asteptat pina a venit primavara, apoi s-a intors in jungla. Acolo Akela i-a spus: "-Intoarce-te printre oameni, acolo este locul tau. Iti ducem mereu dorul ,dar a venit timpul sa ne despartim. Poti sa ne vizitezi oricind si va fi o bucurie sa ne intilnim. E bine sa nu-ti uiti niciodata prietenii." Intors in sat,Mowgli s-a indragostit de o fata. La inceput a fost timid si nu a stiut sa-si exprime sentimentele, dar cu timpul a reusit sa-i marturiseasca fetei ca o iubeste. Din acel moment, pentru el a inceput o viata noua. - sfarsit -
Povestea viteazului cavaler Tiberiu si a frumoasei printese Elena A fost odata ca niciodata, într-o tara foarte îndepartata, peste noua tari si noua mari, o împaratie numita Aretia, condusa de un împarat sever dar drept, pe nume Aretius. Nimic nu umbrea tihna primitoarei împaratii: domnia lui Aretius nu era împovaratoare pentru supusi, si toata lumea îl iubea pentru ca stîrpise hotia si adusese bunastarea poporului sau. Aretius avea o fiica de o frumusete rapitoare pe nume Elena, care era înzestrata cu numeroase calitati, iar poporul o iubea si pe ea, caci era inimoasae, buna si inteligenta. Într-o zi, nori negrii s-au strîns asupra împaratiei acoperind soarele pe care toti se obisnuisera sa-l vada zi de zi, pe cerul fara nici o urma de nor. Un vînt puternic începu sa bata, iar frigul naprasnic intra deodata în toate casele aretienilor. Trebuie sa stiti ca aretienii nu si-au pus niciodata problema sa construiasca case foarte solide care sa îi protejeze de vicisitudinile vremii, caci din mosi stramosi, nimeni nu îsi mai aducea aminte de vreme ca fiind altfel decît foarte frumoasa. Îngrijorat, împaratul Aretius a convocat Consiliul Coroanei. Cînd toti înteleptii s-au adunat în sala mare a palatului, împaratul a grait astfel: - Ati observat desigur ca brusc, asupra tarii noastre s-a abatut furtuna. Poporul nostru nu este pregatit pentru asa ceva, caci tara noastra a fost harazita sa aibe o clima blînda. Nu stim din ce cauza s-a întîmplat ceea ce s-a întîmplat, de aceea v-am adus pe toti aici. Are cumva cineva vreo explicatie pentru aceasta furtuna iscata din senin? În sala se lasa tacerea. Toti înteleptii se gîndeau, dar nimeni nu avea nici o idee. Într-un final, Dincius, cel mai batrîn sfetnic grai: - Maria ta, nu stim ce poate fi. Dar cunosc pe cineva care ne poate lamuri. Este vorba de batrîna vrajitoare Ursula, ce traieste singura în inima muntilor si a reusit sa desluseasca toate tainele naturii. Imediat, Aretius puse sa-i fie adusa vrajitoarea. Între timp, poporul din Aretia suferea cumplit de frig. Din ordinul împaratului, armata începu sa taie copaci din paduri si sa le aduca în orase. Mestesugari iscusiti mergeau din casa în casa sa construiasca sobe pentru toata lumea. Oamenii nu mai vazusera sobe, caci din cauza vremii frumoase nimeni nu folosea asa ceva. Cînd batrîna cocîrjata intra pe usa, toti curtenii se ridicara în picioare, în semn de respect. - Stii cumva care sunt cauzele nenorocirii care s-a abatut asupra noastra ? întreba Aretius. - Da, împarate, zise vrajitoarea Ursula. Un balaur fioros s-a aciuit în împaratia dumitale. A venit de peste mari si s-a stabilit în craterul vulcanului Ko. El atrage astfel norii, ploaia, furtuna iar împaratia dumitale va scapa de aceasta nenorocire doar daca vei reusi sa izgonesti aceasta creatura. - Sa porneasca armata spre vulcanul Ko, sa-l omoare pe acest balaur, porunci Aretius. - Stai, Maria Ta, nu te pripi, zise batrîna. Întîi de toate, acest balaur nu poate fi omorît, iar daca îti vei trimite armata, va fi o mare varsare de sînge. Nu prin forta îl poti învinge pe acest balaur, ci prin întelepciune. Atunci, împaratul s-a sfatuit cu batrînii întelepti si au hotarît sa caute pe cineva care sa izgoneasca balaurul din craterul vulcanului Ko. Astfel, împaratul Aretius a dat sfoara în tara ca cine va reusi sa izgoneasca balaurul va primi de sotie pe fiica sa si o suma mare de bani În acest timp, într-un mic orasel, traia un tînar pe nume Tiberiu. El se pregatea sa devina cavaler si îsi dedica tot timpul orelor de calarie, scrima, lupte si cultura generala. Dar de cînd a izbucnit furtuna el dadea o mîna de ajutor batrînilor din orasul sau, aducîndu-le lemne, apa sau alimente, ajutîndu-i sa-si izoleze casele sau construind sobe. Cînd a ajuns si la urechile lui propunerea împaratului, el s-a hotarît sa se prezinte la curtea împaratului Aretius A doua zi dimineata, Tiberiu a ajuns în fata împaratului. Acesta era deja plictisit de toti vitejii care se oferisera sa scape tara de balaur dar care, cînd ajungeau la salasul balaurului, fugeau înapoi mîncînd pamîntul. Tiberiu îi spuse împaratului: - Maria ta, as vrea sa încerc sa izgonesc balaurul de pe împaratia ta. - Bine, tinere, daca asa vrei tu. Dar sa stii ca multi viteji mi-au spus acelasi lucru, dar toti s-au întors îngroziti. Ba chiar unii nici nu s-au mai întors. Dar, cine stie, poate tu vei reusi, iar daca îl vei izgoni îti voi da de sotie pe fiica mea Elena. Maria Ta, zise Tiberiu, eu vreau sa izgonesc balaurul doar pentru ca poporul meu sa traiasca din nou în tihna, nu pentru averea pe care o promiti. si nici pentru a ma casatori cu fiica Mariei Tale. Eu cred ca dragoste cu de-a sila nu se poate. Eu nu o cunosc pe fiica Mariei Tale, am auzit despre ea ca este o fiinte desavîrsite, dar nu ma simt atras de o astfel de casatorie. Cum doresti, eu nu te voi obliga sa te casatoresti daca nu vrei. Dar pîna una alta, slugile mele te vor conduce în camera ta, unde te vei odihni, pentru ca mîine în zori sa pornesti spre vulcanul Ko. O sluga l-a condus pe vitezul cavaler într-o camera din castel. Dupa ce si-a aranjat lucrurile prin camera, Tiberiu s-a hotarît sa se plimbe putin prin cetate. Tiberiu venea dintr-un mic orasel fortificat si nu vazuse niciodata o cetate mai mare. Iar acum se afla chiar în capitala Aretiei, si poate ca aceasta era ultima lui seara. Plimbîndu-se prin bazarul luminat ca ziua, la un moment dat a auzit o galagie mare si a vazut o multime de oameni îngramadita într-ul colt al bazarului. S-a apropiat si el, curios sa vada ce s-a întîmplat. Si a vazut un tînar înghesuit la un zid de o matahala imensa si lovit gospodareste de alti doi haidamaci. Lumea rîdea si îi încuraja pe nemilosii batausi. - Ce se întîmpla aici? a întrebat Tiberiu pe cineva din multime. - Baietii au prins un hot si acum se distreaza putin, i-a raspuns un batrînel din multime. Lui Tiberiu nu i se parea ca baiatul arata a hot, iar pe de alta parte, cei trei batausi nu inspirau deloc încredere. Se vedea ca erau beti si ca le face mare placere sa-l bata pe acel nenorocit de fata cu toata acea multime. - Opriti-va! Lasati baiatul în pace, l-ati batut destul! striga Tiberiu. Dupa ce murmurelele de protest din partea multimii s-au stins (lumea protesta ca distractia se termina), o liniste mormîntala s-a asternut în piata. Toata lumea astepta sa vada cum vor reactiona fratii Tark, unii din cei mai sîngerosi golani din cetatea de scaun a Aretiei. - Cine esti tu, si ce te bagi unde nu-ti fierbe oala? a întrebat unul din frati. - Sunt Tiberiu si mi-e rusine sa vad ca un tînar este batut atîta de salbatic si nimeni din acesta piata nu intervine. Ba mai mult, vad ca va distrati! Unde va este simtul civic? Lumea a început sa murmure, întelegînd în cele din urma ca privitul cum un tînar este snopit în bataie este o forma nedemna de distractie pentru un aretian. - Nenorocitul a furat si îsi merita pedeapsa! a strigat alt frate. - Asa este, hotii trebuie snopiti în bataie! s-a auzit o voce din multime. - Baiatul nu pare a fi hot, chiar as fi curios sa aflu ce a furat.... - A furat un mar de pe taraba unui mos, iar noi l-am vazut si ne-am gîndit sa-i aplicam o corectie, zise si cel de-al treilea frate. Dar tu ce te bagi, vrei sa te aranjam si pe tine? Imediat, fratii Tark l-au înconjurat pe viteazul cavaler. Unul din ei a scos din cizma un cutit si se pregatea sa îl loveasca, cînd se auzi un glas autoritar: - Opriti-va! Strajeri, arestati-i pe cei trei pungasi! În piata intrase un alai împaratesc, iar printesa Elena fusese cea care ordonase strajerilor arestarea celor trei golani. Tiberiu se apropie de printesa si îi multumi pentru ca tocmai îl scapase dintr-o încurcatura urîta. Printesa îi spuse: - Cine esti dumneata, si ce aveau derbedeii aceia cu tine? - Ma numesc Tiberiu si sunt la dispozitia dumneavoastra (Tiberiu auzise soaptele oamenilor din piata si stia ca se afla în fata printesei). Treceam prin piata si i-am vazut pe cei trei netrebnici batîndu-l cu cruzime pe acest tînar. I-am întrebat ce au cu el, iar ei mi-au spus ca l-au prins furînd si au vrut sa ma bata si pe mine. Între timp, tînarul batut a fost adus, sprijinit de strajeri, pîna în fata printesei. Arata jalnic, fata toata îi era învinetita, si abia se mai tinea pe picioare. - Nu-i adevarat, printesa! Treceam prin aceasta piata si am vazut cum cei trei frati au început sa fure mere de la taraba celui mai batrîn vînzator din piata, profitînd ca acesta este aproape orb. M-am apropiat si le-am cerut sa puna merele la loc, dar ei au început sa strige ca eu am furat merele, iar lumea i-a crezut si nimeni n-a protestat cînd au început sa ma bata. Noroc cu acest viteaz cavaler, care a avut îndrazneala sa-mi sara în aparare. Se vedea ca tînarul spune adevarul, si nu încapea nici o îndoiala ca nu el era hotul. - Într-adevar, esti un cavaler curajos! zise printesa cu admiratie. Chipul ei diafan radia de prietenie. Esti de aici din cetate? - Nu, preabuna printesa! zise Tiberiu. Sunt un biet cavaler din sudul împaratiei si am venit aici pentru a ma oferi sa izgonesc balaurul care ne-a tulburat linistea. - A-ha, zise ironic printesa, te-a atras si pe tine rasplata fabuloasa, ca pe ceilalti cîteva zeci de cavaleri….. - Nu, am venit cu cugetul curat, doar pentru a izbavi acest popor de balaurul acesta fioros. Nu ma intereseaza nici averea, nici… Aici printul tacu. Voise sa spuna ca nu îl interesau nici printesele, dar vazînd-o pe Elena cît era de frumoasa si cu un astfel de caracter gingas, si-a dat brusc seama ca printesa îi trezise ceva sentimente. Asa ca nu-si mai continua fraza. Iar printesa, vazîndu-l cît era de frumos si de curajos, spuse: - Ia aminte, multi cavaleri au încercat înaintea ta sa-l biruiasca pe temutul balaur. Dar nimeni n-a reusit pîna acum, iar unii dintre cavaleri nici nu s-au mai întors. Ar fi pacat de tine, caci vad ca esti inteligent, iar curajul nu-ti lipseste! Asa ca ai grija de tine! Spunînd acestea, printesa pleca, în mijlocul alaiului ei. Tînarul batut se apropie cu greu de Tiberiu si îi spuse: - Vreau sa îti multumesc pentru ca m-ai salvat de nemernicii aceia. Daca nu erai tu, cred ca m-ar fi omorît, fara ca nimeni sa nu intervina! As vrea sa ma revansez cumva fata de tine si vreau sa te rog sa ma iei cu tine. - Bine, zise Tiberiu, daca vrei, poti veni cu mine. Drumul e mai usor în doi, dar cu balaurul vreau sa ma rafuiesc doar eu, caci nu vreau sa te pun în pericol si pe tine. - Cum doresti tu, dar sa stii ca si eu am destul curaj! zise tînarul. Tiberiu îl lua cu el pe tînarul Iulius, cum aflase ca se numeste, si plecara sa se odihneasca, pentru ca a doua zi îi astepta un drum lung. În zori, doi slujitori adusera doi cai, arme si ceva de-ale gurii. În timp ce tinerii se pregateau de plecare, a aparut deodata printesa Elena. Apropiindu-se de Tiberius, printesa îi spuse: - Am venit sa îmi iau ramas bun si sa îti urez sa te întorci cu bine. Am un presentiment ca tu esti cel ales sa izgoneasca balaurul. - Cu bine, printesa, si îti multumesc ca ai venit! Nadajduiesc sa ma întorc teafar de la întîlnirea cu balaurul. Spunînd acestea, Tiberiu încaleca si, urmat de Iulius parasira cetatea. Pîna la craterul Ko aveau de mers o jumatate de zi. Drumul era foarte frumos, iar Tiberiu nu mai vazuse niciodata asa ceva. Singura problema era ca, pe masura ce se apropiau de locul unde salasluia balaurul, vremea era tot mai urîta: cerul era acoperit de nori, ploua ba în rafale, ba încet, lin, mocnit, ba chiar la un moment dat începuse sa viscoleasca. Desi nu mai vazuse gheata si zapada (caci în Aretia vremea fusese tot timpul frumoasa înainte de sosirea balaurului), Tiberiu nu s-a speriat, caci auzise deja de la oamenii din cetate ca în apropierea vulcanului vremea este atîta de rece, încît apa care cade din cer îngheata. Iulius mergea si el alaturi de Tiberiu fara sa se plînga. În apropierea vulcanului (care se zarea în departare), cei doi tineri au vazut pe marginea drumului o coliba darapanata. Cînd s-au apropiat mai mult, din coliba a iesit un pitic cu o barba mare, alba. - Ati venit si voi sa va încercati norocul cu balaurul, zise piticul zîmbind ironic. - Asa este, am venit sa salvam împaratia de acest balaur nenorocit, raspunse Tiberiu. - Multi viteji au încercat asta înaintea voastra, dar nimeni n-a reusit. Unii nu s-au mai întors de la crater. Asa ca aveti grija si tineti cont de un sfat prietenesc: nu puteti birui balaurul prin forta, ci trebuie sa va folositi mintea. - Multumim pentru sfat, spusera cei doi tineri într-un glas. O sa încercam sa îl gonim noi cumva, adauga Tiberiu. Cei doi tineri plecara spre crater încrezatori în puterea lor de a scapa de balaur. Era din ce în ce mai cald cu toate ca vîntul batea în rafale iar ploaia îi biciuia nemilos pe vitejii cavaleri. Cînd au ajuns la buza craterului, cei doi au vazut în mijlocul craterului un balaur imens, cu cinci capete. Balaurul se uita la ei amenintator, iar Tiberiu îi spuse tovarasului sau: - Sa lasam caii si armele aici. Adu-ti aminte ca toti ne ne-au spus ca armele sunt complet neputincioase în lupta cu balaurul. Ezitînd, Iulius si-a lasat toate armele lînga calul sau si s-a grabit sa-si ajunga din urma prietenul. Balaurul îi privea în continuare amenintator, iar pe nari îi ieseau aburi. Neînfricati, tinerii s-au apropiat pîna au ajuns chiar lînga balaur. Atunci, deodata, dihania se ridica si slobozi un racnet îngrozitor. Însa Tiberiu nu se sperie defel: în acele momente el se gîndea la frumusetea si puritatea printesei Elena iar gîndul acesta îi dadea un curaj nemaipomenit. Vazînd ca cei doi oameni nu se sperie de el , balaurul mai racni odata apoi deodata spuse: - Ati venit si voi sa ma ucideti, presupun, spuse el pe un ton blînd si resemnat. - N-am venit sa te ucid, ci sa te gonesc din tara mea. Venirea ta aici ne-a adus noua, aretienilor, doar necazuri. Priveste furtuna asta : acum aceasta este vremea în toata Aretia. Înainte de a veni tu în acest crater, în Aretia nu existau furtuni, iar soarele stralucea zi de zi. Tot poporul meu sufera din cauza ta! - N-am stiut ca v-am stricat vremea în halul acesta. Adevarul este ca am plecat din locul meu de bastina, de la departare de noua mari si noua tari, tocmai pentru ca oamenii care traiau acolo sufereau din cauza furtunilor pe care iata, prezenta mea le aduce. Dar niciodata furtunile nu erau asa de puternice: acolo ploua încontinuu, pamînturile se inundasera, iar foametea facea ravagii printre oameni. Asa ca regele însusi m-a rugat sa îmi gasesc un alt salas, iar eu am fugit cît mai departe de locul unde m-am nascut. Ajuns aici, am gasit acest crater care mi se potrivea perfect ca adapost. Cerul înnorat, vîntul si ploaia nu m-au deranjat, caci ele ma însotesc de cînd m-am nascut. Ce m-a deranjat au fost cavalerii care au venit cu gîndul de a ma ucide, care m-au atacat fara mila. Pe unii dintre ei am fost nevoit sa îi rapun, dar cei mai multi s-au lasat pagubasicînd si-au dat seama ca sunt invincibil în lupta. Nimeni n-a venit sa vorbeasca cu mine, toti ma atacau cu sulitele si cu sabiile imediat ce ma vedeau. De fapt, eu sunt un suflet pasnic, care nu doreste decît putina liniste. O lacrima se prelinse din unul din ochii balaurului, iar Tiberiu simti cum îl cuprinde mila fata de acea dihanie uriasa dar cu suflet bun. - N-am venit cu gînduri razboinice, am venit doar sa îmi salvez poporul. Gîndeste-te ca poporul meu sufera, cum suferea si poporul din tara ta de origine. - Îmi dau seama, dar nu prea stiu ce as putea face. Acum sunt deja batrîn, iar calatoria asta peste noua tari si noua mari mi-a stors toata vlaga din mine. Nu mai pot sa iau calea pribegiei, sunt prea batrîn… - Trebuie sa îti spun si eu cîteva vorbe, îi zise Iulius lui Tiberiu. Nu ti-am spus prea multe despre mine, asa ca acum este momentul sa afli cine sunt. Tatal meu a fost marchizul de Darsala care a guvernat insula Darsala pîna acum un an, cînd a murit, dupa zeci de ani de domnie corecta peste supusii sai. Cînd a murit, am fost cuprins de atîta jale, încît am plecat de pe insula si am venit în Aretia. Ca mine au facut toti locuitorii micutei insule. Acum insula zace parasita, si este destul de departe de orice asezare locuita ca sa nu deranjeze pe nimeni daca prietenul nostru matahalos se va muta acolo. - Într-adevar, este o idee buna, zise Tiberiu. Iar drumul pîna acolo nu este chiar foarte lung. Ti-ar conveni sa te duci pe acea insula, care sa fie doar a ta? - As fi foarte bucuros sa plec într-un loc unde nu deranjez pe nimeni. Cred ca astfel, toata lumea va fi multumita. - Atunci, insula Darsala este a ta! striga vesel Iulius. Si astfel, fara a folosi armele, cei doi au reusit sa scape tara de acea pacoste. Balaurul a plecat în zbor spre insula Darsala, nu înainte de a le multumi celor doi tineri. El i-a rugat sa-i faca o vizita, caci mai mult ca sigur ca se va plictisi singur pe insula. Dupa ce îsi lua zborul, dupa o jumatate de ora cerul se însenina, la fel ca în vremurile bune. Pe drumul de întoarcere, oamenii ieseau pe ulitele satelor sa-i aclame. Toata lumea era fericita, caci norii negrii de furtuna se risipisera. Astfel, Tiberiu si Iulius au ajuns în capitala Aretiei ca niste adevarati eroi. La intrarea în cetate erau asteptati de întreaga suflare a orasului, si au fost dusi pe brate pîna în fata împaratului care s-a bucurat tare ca îi vede. Imediat, în sala tronului a aparut Elena, care s-a aruncat în bratele lui Tiberiu. - Te-am asteptat cu atîta nerabdare, suspina ea. Am avut eu o presimtire ca te vei întoarce biruitor. A urmat o nunta mare, ca în povesti. Elena si Tiberiu au trait multi ani fericiti, iar cînd Aretius si-a dat obstescul sfîrsit, Tiberiu i-a urmat pe tron. Tiberiu si-a tinut promisiunea si, împreuna cu Elena si cu Iulius, devenit Mare Sambelan al Curtii Împaratesti, l-am vizitat de cîteva ori pe balaurul din insula Darsala, care era foarte bucuros de fiecare data cînd îi vedea. - sfîrsit -
DOAMNA si VAGABONDUL A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar povesti,... ... Intr-una din zile, Lady se simtea tare singura. Bunii ei stapini, Jim si Darling, plecasera in concediu. Casa si curtea fusesera lasate in grija matusii Sara cea rautacioasa si care nu putea sa sufere ciinii. Deodata Lady auzi niste pasi apropiindu-se, era Vagabondul. "-Ah, cit ma bucur ca te vad " suspina Lady fericita . Imediat insa ea se inrosi si spuse :" -Pai...adica...vreau sa spun...ce bine ca te revad." Lady era foarte timida si nu era asa sigura ca si Vagabondul o placea tot atit de mult cum il placea ea pe el. Petrecura intreaga zi impreuna, o zi minunata, iar seara, la intoarcere pasira pe un trotuar pe care inca nu se uscase asfaltul si in care era imprimata o inima strapunsa de o sageata. Vagabondul isi puse laba in mijlocul inimii si o ruga si pe Lady sa faca la fel. Acum Lady era sigura ca Vagabondul o placea tare mult. Amindoi incepura sa latre fericiti. Latratul lor insa o trezi din somn pe matusa Sara. "-Las' ca va arat eu voua! tipa ea. Chem hingherii sa puna mina pe voi. Numai asa o sa avem iarasi liniste in cartier." Lady si Vagabondul fugira cit ii tineau picioarele. Dar, din nefericire, se trezira cu hingherii chiar in fata lor. Vagabondul reusi sa scape, dar Lady fu prinsa in plasa uriasa a hingherilor. La azilul animalelor fara stapin, Lady cunoscu o multime de alti ciini care fusesera si ei prinsi de hingheri. "-Capul sus. O sa vezi, nici aici nu este chiar asa de rau" o consola un ciine."-Da zise altul, ne ajuta sa ne gasim un stapin, o casa unde sa ne adapostim" zise altul. "-Eu am deja o casa, unde ma simt foarte bine, spuse Lady, dar Darling si Jim sint in concediu." Fata de ceilalti ciini, Lady se putea considera norocoasa. Ea avea o zgarda, pe care era trecuta adresa la care locuia, asa ca Lady fu adusa acasa degraba. Cind sosi acasa, Lady o gasi pe matusa Sara suparata foc. Din clipa aceea, Lady nu mai avea voie cu nici un chip sa se plimbe libera prin curte. Asa ca biata Lady fu priponita cu un lant gros de cusca ei. Cind aparu Vagabondul sa vada ce mai face aleasa inimii lui, Lady era foarte abatuta. "-Uita-te la mine, zise ea. M-au pus in lanturi, ca pe un raufacator. Si asta numai din vina ta." In seara aceea, Vagabondul fu si el prins de hingheri. Trusty si Juck, credinciosii prieteni ai micutei cateluse, se repezira sa-i aduca aceasta veste trista. "-Trebuie sa facem ceva ca sa-l salvam" zise Lady Dupa care, cu ajutorul lui Trusty si Juck, se eliberara din lant si cu totii o luara pe urmele hingherilor. Vagabondul privi cu uimire cum alerga Lady, alaturi de Trusty si Juck. "-Ce bine ca nu mai esti suparata pe mine" spuse el." -Ce prostut esti" rise Lady de el si cu dintii trase zavorul de la usa masinii in care era inchis Vagabondul." N-as putea sa ma supar niciodata cu adevarat pe tine." Cei doi prieteni sarira din camionul hingherilor Trusty si Juck ii asteptau. "-Stiti ceva? zimbi Juck pe sub mustata, voi doi va intelegeti de minune si formati o echipa pe cinste. Ar trebui sa ramineti impreuna." "-Da stiu, si eu as vrea....raspunse Vagabondul, uitindu-se cu multa dragoste la Lady" Lady se intoarse spre prietenii ei si le spuse fericita: "-Dar cred ca asa o sa si facem." Lady si Vagabondul nu se mai despartira din acel moment si avura parte de multe alte aventuri palpitante. - sfarsit -
DUMBO ELEFANTELUL ZBURATOR A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar povesti,... ... De cum venise, primavara le adusese pui tuturor animalelor din Circ. Si doamna Jumbo stringea la piept un elefantel dragalas cu care se mindrea din cale-afara. Ca urechile lui se nimerisera a fi un picut mai mari, nu o stinjenea defel! Celelalte doamne-elefant o necajeau din pricina asta " - Cu asa urechi, seamana a liliac ! Ce-ar fi sa-i spui Dumbo cel natang?!" Cind lua parte prima oara la o parada, micutul Dumbo se impiedica in urechi si -Bildibic!- cazu intr-o baltoaca. Cativa baieti aflati pe margine incepura sa chiuie si sa rida de mama focului, pina ce doamna Jumbo socoti ca au intrecut masura si se napusti spre ei amenintatoare. Drept pedeapsa, doamna Jumbo se pomeni inchisa intr-o cusca. Elefantelul Dumbo ramase singur-singurel. Numai soricelului Timoteus ii era mila de el. "-Capul sus, micutule!" ii zise soricelul cu blindete. "Am sa fiu prietenul tau si impreuna o scoatem noi la capat!" Directorul Circului hotari ca Dumbo sa apara pe scena impreuna cu clovnii in sceneta cu pompierii. Drept care construira un perete inalt de casa, din mucava si clei, si-i dadura foc. Si, cind tot peretele era in flacari, Dumbo sari de la cea mai inalta fereastra in cearceaful clovnilor-pompieri. Insa pinza se rupse sub greutatea lui Dumbo si el -Pleosc!- se trezi intr-un ciubar cu apa. Dupa spectacol Dumbo se furisa amarit spre cusca in care era mama lui. Doamna Jumbo scoase trompa printre gratii, il ridica si incepu sa-l legene incetisor. "-Nu plinge, dragul meu, il dezmierda ea. Stiu ca ti-e greu, dar nu trebuie sa-ti pierzi curajul. Odata si odata vor veni zile mai bune si atunci totul va fi minunat!" Intr-o seara, fericiti ca spectacolul reusise de minune, clovnii isi sarbatorira maiestria, cinstindu-se cu o vadra de sampanie. Dupa ce se dusera la culcare, Dumbo si Timoteus gustara si ei un strop din acea apa spumoasa si intepatoare. Dar sampania li se urca repede la cap. Ii apuca risul si incepura sa se prosteasca in fel si chip si nu pricepeau de ce lumea li se parea dintr-o data asa de caraghioasa. A doua zi in zori, soarele descoperi cu uimire un elefantel care dormea pe o craca, tocmai sus intr-un copac. Croncanitul ciorilor il trezi intr-un tirziu si pe Dumbo. Si cind vazu unde se afla, se sperie atit de tare, incit cazu de pe craca drept intr-un piriias."-Dumbo, eu cred ca tu ai zburat aseara in copac! striga Timoteus emotionat. Un elefant care zboara!" Dar Dumbo nu se mai incumeta sa mai incerce sa zboare, decit atunci cind una dintre ciori ii dadu o pana fermecata. Ciorile il dusera pe un dimb iar Timoteus il incuraja:"-Hai Dumbo, sari." "-Presupun ca trebuie sa-l ... ajutam nitel!" spuse o cioara. Si toate se apucara sa-l impinga din spate. "-Acum Dumbo! Intinde urechile si zboara" striga Timoteus care sedea pe crestetul lui Dumbo,virit in borul palariutei. "Ai incredere! Poti sa zbori!" Si intr-adevar. A fost de ajuns ca Dumbo sa filfiie numai un picut din urechile lui mari si indata prinse a pluti prin vazduh intocmai ca o pasare. "-Iu-huu! De acum totul o sa fie minunat! se bucura Timoteus. Nimeni n-o sa mai rida de urechile tale. Nicicind n-a mai existat pe lume un elefant zburator. O sa fii cel mai vestit elefant!" In aceeasi seara, cind trebuia sa sara de la fereastra in flacari, in loc sa se arunce in gol, Dumbo incepu sa pluteasca lin prin tot Circul, pe deasupra capetelor spectatorilor uimiti. deodata insa descoperi ca nu mai are pana fermecata. de spaima, mai ca s-ar fi prabusit, daca n-ar fi strigat la el Timoteus: "-Lasa pana! Poti zbura si fara ea!" In ziua urmatoare, poza lui Dumbo era pe prima pagina a tuturor ziarelor. Circul avea o noua vedeta :DUMBO ELEFANTELUL ZBURATOR! Directorul Circului incheie cu el un contract pe viata, iar pe doamna Jumbo o elibera pe data din cusca. Ba chiar i se oferi un loc de onoare in manej mamei celebrului elefantel. Dupa spectacol, Dumbo ateriza lin in bratele ei. Doamna Jumbo isi strinse fiul la piept si ii sopti: "-Dumbo, vezi ca am avut dreptate? Acum totul este minunat pentru tine!" - sfarsit -
FRUMOASA din PADUREA ADORMITA A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar povesti,... ... un imparat si o imparateasa. Intr-o buna zi, imparateasa nascu o fetita atit de frumoasa ca imparatul nu-si mai incapea in piele de bucurie. In bucuria lui, imparatul dadu o mare petrecere unde pofti toate rudele, prietenii si ursitoarele, ca sa-i inzestreze fiica cu fel si fel de daruri: frumusete, bucurie, virtute, bogatie, noroc. La petrecere sosira, rind pe rind, sapte ursitoare poftite de imparat la ospat, iar bucatele au fost servite de pe talere de aur. Deodata, petrecerea a fost deranjata de un musafir nepoftit, era o ursitoare, de care nu mai auzisera de foarte multa vreme. Pesemne ca ursitoarea cea rea venise sa se razbune pe rege pentru ca uitase s-o invite. Cind petrecerea era pe sfirsite, ursitoarele au trecut pe rind pe linga leaganul fetitei si au inzestrat-o cu daruri alese. Ursitoarea cea rea se apropie si ea de leaganul fetitei si cu glas tunator spuse: "-Inainte de a implini 18 ani, copila se va intepa la deget cu un fus si va muri." La auzul acestor vorbe toti incremenira. A saptea ursitoare, care n-apucase sa urseasca, facu un pas inainte si spuse: "-Nu am puterea sa ridic blestemul dar pot sa-l indrept. Atunci cind fata se va intepa cu fusul, sa nu moara ci sa cada intr-un somn adinc din care numai sarutul unui print indragostit o poate destepta. Inca din ziua aceea, imparatul dadu porunca sa se arda toate fusurile din imparatie, iar cine s-ar fi opus acestei porunci ar fi fost intemnitat pe viata. Fetita crescu si se facu domnita frumoasa, prietenoasa si cuminte. Intr-o buna zi, hoinarind singura prin palat, dadu de o usa ferecata tocmai in virful turnului."-Pe aici nu am mai fost niciodata, ar fi bine sa arunc o privire, gindi ea." Deschise usa si zari o batrinica care statea si torcea de zor dintr-un fuior de in. "-Batrinico ce faci aici, ce rasucesti asa de repede? intreba fata curioasa din calea afara.Pot sa incerc si eu?" In clipa cind lua fusul in mina si incerca sa toarca, se intepa la deget si cazu intr-un somn adinc. Imparatul indurerat ceru ajutor ursitoarei celei bune. Aceasta auzind vestea rea, incaleca pe balaurul urias, credinciosul ei prieten si zburara iute ca gindul si ca vintul spre palat. Cu bagheta ei fermecata adormi intreg palatul, pe imparat, pe imparateasa, pe bucatar, pe ucenic, pe pisica si chiar pe soricel. Dupa ce adormi intreaga curte, de jur imprejurul palatului incepu sa creasca maracinis care cuprinse toti peretii chiar si steagul din virful turnului. Ani de zile, pe acele meleaguri n-a mai calcat picior de om. Feciorul imparatului vecin afla taina palatului ascuns in maracinis din spusele unui mosneag batrin. El se hotari ca trebuie sa vada cu ochii lui adevarul celor aflate si isi croi carare cu palosul prin maracinisul incilcit pina la poarta castelului. Inauntru domnea o liniste apasatoare. Strajerii, curtenii, imparatul, imparateasa, orataniile, toate vietuitoarele dormeau. Printul strabatu una cite una incaperile palatului. Deodata vazu o usa intredeschisa, in fata careia sforaiau doi strajeri si intra sfios. Facu ochi mari de uimire cind vazu, dormind pe un pat mare o domnita nemaipomenit de frumoasa si pe loc se indragosti de ea. Se apleca sa o sarute. Dar de indata ce o atinse, frumoasa domnita se trezi si il privi cu drag si, o data cu ea, tot palatul se trezi din somnul adinc de care era cuprins. Si, dupa ce au facut o nunta de nu s-a mai pomenit, au trait fericiti pina la adinci batrineti - sfarsit -
Povestea iepurasului istet A fost odata ca niciodata o familie de iepuri, care traia in mijlocul unei paduri intunecoase. Familia era compusa din tatal Iepuroi, mama Iepuroaica si cei sase iepurasi mici. Iepurasii s-au nascut la inceputul primaverii, si pana n-au implinit trei saptamani (cand si-au deschis ochii), n-au plecat de langa mama lor. Chiar si dupa ce s-au nascut, cat timp erau foarte mici, nu ieseau aproape deloc din cuib. Dar crescînd, au inceput sa iasa afara, sa se joace, cum se joaca toti copii. Toti iepurasii erau foarte jucausi, iar cel mai mic dintre ei era si cel mai destept dintre ei. De cîte ori jucau cîte un joc, el iesea cîstigator. Intr-o zi, tatal Iepuroi i-a chemat pe toti si le-a spus: - Dragii mei iepurasi, trebuie sa va spun ca viata nu e chiar atata de simpla precum credeti voi. De exemplu, noi, animalele mai slabe, trebuie sa luptam pentru supravietuire. In padurea asta ne pîndesc tot felul de pericole: odata, sunt vulpile cele sirete care vor sa ne prinda, apoi mai este batranul lup, care s-ar bucura sa prinda asa o prada gustoasa. Si, nu in ultimul rand, padurea e uneori calcata de vanatori, iar acestia sunt cei mai periculosi. Singura noastra arma este fuga. Trebuie sa fim atenti sa nu ne prinda nici unul din acesti dusmani ai nostri. Voi, ca si copii, nu trebuie pentru nimic in lume sa plecati de langa cuibul nostru si de langa mama voastra. Cat sunteti atata de mici, doar noi va putem apara. - Da, au spus iepurasii în cor, asa o sa facem! Dar, copii fiind, uneori se îndepartau prea mult de cuib, iar mama lor era foarte îngrijorata pîna reusea sa îi gaseasca. Într-o buna zi, inevitabilul s-a produs: iepurasii tot jucîndu-se, s-au departat de culcusul lor, iar cînd s-a lasat seara, si-au dat seama ca nu mai stiu drumul catre casa. Noaptea se lasa amenintatoare peste padurea cea întunecoasa, desenînd umbre amenintatoare în tufisuri. Iepurasii s-au speriat si au început sa scînceasca. Dar cel mic le-a spus celorlalti: - Nu trebuie sa ne speriem, hai mai bine sa cautam un adapost pentru noaptea aceasta, iar mîine dimineata, pe lumina, vom reusi sa gasim drumul spre casa. Mai ales ca mama si tata ne vor cauta. Zis si facut: micutii iepurasi si-au cautat un tufis mai des si s-au înghesuit unul în altul, sa se încalzeasca, caci începuse sa se cam lase cu frig... Au gasit un tufis în care au îngramadit paie, crengute, frunze uscate si au facut un culcus pentru noapte. Noaptea a trecut cam greu... Iepurasii, care din fire sunt speriosi, se trezeau cînd auzeau vreun zgomot suspect. Dar era doar vîntul care misca crengile copacilor. Cînd a venit dimineata, iepurasii au început sa caute drumul catre casa. Mergînd ei prin padure au auzit la un moment dat o miscare în fata, pe carare. Iepurasii au inceput sa strige:"Tata! Tata!", dar cel mic le-a facut semn sa taca. si sa se ascunda. El stia ca padurea este uneori periculoasa. Într-adevar, pe poteca venea un lup. Lupul era foarte batrîn, dar cu toate acestea, a vazut miscarea de pe carare si, din doua miscari, i-a ajuns din urma pe iepurasi. - Ha, ha, uite cu ce prînz gustos m-am ales pe ziua de azi, a zis lupul, lingîndu-se pe bot. - Usurel, domnule Lup, nu va grabiti, va rog, zise iepurasul cel mic, fara pic de emotie în glas. Ne-am ascuns în tufis pentru ca acum un minut au trecut pe aceasta carare un grup de vînatori care va cautau chiar pe Dumneavoastra. Eu zic sa renuntati la prînzul cel gustos si sa o fugiti sa va ascundeti, pîna nu e prea tîrziu. - Îti multumesc tinere, si îti ramîn dator, zise lupul zbughind-o la fuga printre copaci . - Cu mare placere, murmura micul iepuras, în rîsetele batjocoritoare ale fratilor sai. Si asa iepurasii scapara de lupul cel rau. Într-un tîrziu, osteniti, au ajuns acasa, unde au fost întîmpinati de parintii lor care îi cautasera ingrijorati toata noaptea. Bucuria revederii a fost mare, iar iepurasii au promis ca nu se vor mai îndeparta de casa. -sfîrsit-
Papusa ratacita A fost odata ca niciodata o fetita mica, frumoasa si cuminte pe care o chema Raluca. Ea avea multe papusi, pe care le iubea si de care avea foarte mare grija. Intr-o frumoasa zi de primavara, Raluca se juca afara cu papusile. Era placut afara, si Raluca se juca deja de multa vreme. La un moment dat, a venit acasa tatal ei, carand in brate un pachet mare. Cand l-a vazut, Raluca s-a bucurat foarte tare, iar tatal ei i-a spus: - Raluca, haide in casa, ti-am adus ceva frumos! - Vin imediat, numai sa imi strang papusile, a spus Raluca S-a apucat grabita sa isi stranga papusile,ustensilele de bucatarie si toate jucariile care stateau imprastiate prin iarba. Dupa ce a terminat, a luat cutia cu toate jucariile si a mers in casa. Din cauza grabei, fetita nu a observat ca a uitat-o in iarba pe Alexandra, una din papusile care ii placeau cel mai mult. Intre timp, tatal ei despachetase misteriosul colet: era o casuta pentru papusi, foarte frumoasa. - Eu am facut-o, Raluca! Iti place? - Da, tata, imi place foarte mult! a exclamat Raluca fericita. Tatal a dus casuta in camera fetitei, iar Raluca a inceput sa se joace. Si-a scos papusile din cutia cu care fusese afara si le-a pus frumos in casuta, fiecare papusa in cate o camera. Fiecare camera avea un pat, un dulap pentru haine, o masuta. Apoi, a pus toate ustensilele de bucatarie in bucataria din casuta. Din cauza ca era atata de fericita, n-a observat ca lipseste Alexandra. Cand a venit ora de culcare, mama ei a venit in camera, a ajutat-o sa stranga jucariile imprastiate in jurul casutei. Apoi a pus-o pe Raluca in pat si i-a spus o poveste, pana cand Raluca, obosita de atata joaca, a adormit. Dar sa vedem ce s-a intamplat cu papusa Alexandra…. Alexandra a asteptat cuminte in iarba, crezand ca Raluca isi va da seama ca lipseste si va veni dupa ea. Dar timpul trecea si Raluca nu mai venea (pentru ca stiti deja ca era in casa si se juca cu casuta de papusi primita de la tatal ei). Cand a inceput sa se insereze, pe Alexadra a apucat-o frica. Se gandea ca probabil va trebui sa petreaca toata noaptea in iarba. Peste putina vreme, afara era deja intuneric, iar papusa s-a adapostit intr-o tufa, tremurand de frica. La un moment dat, o tufa din apropiere a inceput sa se miste, iar Alexandra a scapat un strigat de groaza. Din tufa care se misca se auzeau niste voci. Cineva spunea: “Sunt cam obosit, eu zic sa ramanem aici, in tufa asta” iar alta voce i-a raspuns: “Fii serios! Numai ce te-ai trezit din somn si deja esti obosit? Hai sa ne plimbam, uite ce frumos e afara!“ Deodata, din tufa au iesit doi caini, de fapt un catel si o catelusa. Cand i-a vazut, Alexandra a mai tras un tipat, iar cei doi caini s-au oprit iar catelusa i-a spus cainelui: - Pedro, ai auzit? Cred ca este cineva in tufa din fata noastra! - Am auzit, draga! Hai sa mergem pana acolo, sa vedem despre ce e vorba. Pedro si catelusa s-au apropiat cu grija de tufa, si au gasit-o pe Alexandra, tremurand de frica. - E o papusa, cred ca s-a ratacit! a exclamat catelusa. - Ce faci aici, papusico? Te-ai pierdut de stapana ta? a intrebat-o Pedro cu blandete. - Da, a raspuns Alexandra. Stapana mea, Raluca, m-a uitat aici in iarba cand a plecat in casa. Si mor de frica, n-am mai stat niciodata singura afara peste noapte. - Draguta de tine, a spus catelusa. Las’ ca avem noi grija de tine, bine? Uite, pe mine ma cheama Doris, iar el este prietenul meu Pedro. - Iar eu sunt Alexandra, a raspuns papusa, usurata ca a gasit niste tovarasi cu care sa isi petreaca noaptea. - Ne pare bine ca ne-am cunoscut, a spus Doris. N-o sa te lasam singura. Te luam cu noi la plimbare prin cartier, apoi mergem la noi acasa iar maine dimineata te aducem din nou aici, ca sa te gaseasca stapana ta. - Bine, sunt de acord, a spus Alexandra zambind.... Dar voi unde locuiti? - Nu stam departe de aici. Locuim amandoi intr-o curte iar seara, dupa ce stapanii se culca, iesim din curte printr-o spartura pe care am descoperit-o de curand. Hoinarim prin cartier, iar dupa aceea ne intoarcem acasa… - Asa ca hai sus pe spatele meu, si sa pornim la drum! a zis Pedro. Sa stiti ca mi-a trecut oboseala! Cine s-ar fi gandit ca vom gasi o papusa! Pedro s-a pus cu burta pe pamant, astfel ca Alexandra sa poata urca pe el, apoi a rugat-o sa se tina bine de zgarda lui si au pornit incet-incet la drum. - Cum e stapana ta? a intrebat-o Doris. - Stapana mea este foarte buna cu noi, papusile. Are mare grija de noi, chiar daca ea nu are inca nici patru ani! Este foarte cuminte, iar parintii ei o iubesc foarte mult. Dealfel, m-a uitat afara pentru ca tatal ei i-a adus ceva cadou frumos, iar ea s-a grabit tare sa intre in casa sa il vada. Dar de obicei este tare grijulie cu noi, ne considera ca fiind copiii ei. - E frumos ca ai asa o stapana cumsecade. Si stapanii nostri au o fetita mica, cred ca are vreo cinci ani… Si ea ne iubeste mult si se joaca cu noi in fiecare zi. Si tot mergand, grupul nostru de prieteni a ajuns intr-un parc. Era foarte frumos acolo: erau alei curate si luminate, strajuite de pomi si felinare, iar din loc in loc era cate o banca. Erau cativa oameni care se plimbau, dar nu foarte multi, caci era deja noapte. - Noi venim aici aproape in fiecare zi, a spus Doris. Ne place aici, ca e liniste si aer curat. Iar putin mai incolo este si un lac. - Ce frumos este! N-am mai fost niciodata intr-un parc! Si ce este acela un ‘lac’ ? - Este o apa mare, in care traiesc pesti iar pe margini este foarte mult stuf. O sa iti placa, stai putin sa ajungem acolo! Intr-adevar, nu peste multa vreme cei trei au ajuns la lac. Alexandra a coborat de pe spinarea lui Pedro si s-a indreptat vrajita spre apa. Cei doi caini s-au intalnit cu alta pereche de caini si au ramas pe alee povestind cum au gasit-o pe Alexandra. Intre timp, Alexandra a auzit in fata ei un fosnet din stufarisul de langa lac, si imediat in fata ei a aterizat de undeva din aer o creatura verde, cu gura mare si ochii bulbucati. Era o broasca. - Hei! Cine esti tu? a intrebat broasca. - Ma cheama Alexandra, si am venit la plimbare cu prietenii mei Doris si Pedro. - Aha, daca esti prietena cu ei, inseamna ca esti prietena si cu mine. Pe mine ma cheama Oac si lacul acesta este casa mea. - Si cum ai aparut acum din aer in fata mea? Poti sa zbori? - Ha, ha, ha! Micuta papusica, eu stiu sa sar,nu sa zbor. Uite! Si Oac si-a luat avand si din doua salturi a ajuns la grupul de caini de pe alee. - Buna seara, Oac! a salutat-o Doris pe broscuta. Ai cunoscut-o pe proaspata noastra prietena? - Da, sigur ca da, este o papusa foarte simpatica! - Asa este. Saraca, a uitat-o stapana ei afara si am luat-o cu noi la plimbare. - Sa aveti mare grija de ea, a spus broscuta intorcandu-se spre lac. - Stii, i-a spus ea Alexandrei pe cand trecea pe langa ea, eu trebuie sa stau mereu langa apa, sa ma ud din cand in cand. Altfel, mi se usuca pielea. Trebuie sa intru acum in apa, asa ca imi iau ramas bun de la tine. Sper sa ne mai vedem! - La revedere, broscuto! Si eu sper sa ne mai vedem! Alexandra s-a intors langa prietenii ei, acestia au ajutat-o sa se urce in spinarea lui Pedro, apoi au plecat spre casa, caci se facuse tarziu. Au ajuns acasa la cei doi caini si au intrat in curte printr-o spartura in gard. Alexandrei i-au pregatit un culcus in cusca lui Doris, apoi toti trei au adormit, obositi de aventurile din acea seara. Intre timp, la Raluca acasa, papusile din casuta au inceput sa sopteasca intre ele, cand Raluca a adormit. - Dar oare unde este Alexandra? a intrebat ursuletul Cocolino. N-am mai vazut-o de cand ne-a adus Raluca aici sus. - Nu cumva o fi ramas pe-afara? s-a intrebat si Ana-Maria, prietena cea mai buna a Alexandrei. - Probabil, a zis si Paduche din camera lui. Sper sa nu pateasca ceva peste noapte! In cele din urma, au adormit si papusile, ingrijorate pentru soarta prietenei lor. Dimineata, cand s-a trezit, Raluca a fugit repede la casuta primita cu o zi inainte. Si-a privit cu drag papusile, si deodata si-a dat seama ca lipseste Alexandra. S-a uitat peste tot, dar n-a gasit-o. Si-a adus aminte ca nu a pus-o in camera, chiar se si mirase seara ca era o camera libera. Atunci, s-a gandit ca a uitat-o afara, si a inceput sa planga. Alarmata, mama ei a venit in camera si atunci, plangand, fetita i-a spus: - Mama, am pierdut-o pe Alexandra, cred ca am uitat-o afara! - Hai sa mergem dupa ea, sa cautam. Raluca si mama ei au mers repede in fata casei, sa caute papusa, dar nu au gasit-o. Raluca a inceput sa planga, iar mama ei incerca sa o linisteasca. - Hei, Raluca! s-a auzit o voce dinspre strada. Raluca, stapanindu-si lacrimile, s-a uitat cine o striga. Era prietena ei Mara, impreuna cu mama ei. In mana Mara ducea ceva, dar abia cand s-a apropiat Raluca a vazut ca era o papusa, si era chiar Alexandra! - Alexandra, Alexandra! a strigat bucuroasa fetita. Unde ai gasit-o? - La noi in curte! Nu stiu cum a ajuns acolo…. Azi dimineata, cand am iesit din casa, cainii nostri, Doris si Pedro se jucau cu ea. Cred ca ei au gasit-o pe undeva…. Raluca s-a bucurat foarte mult de regasirea Alexandrei. A dus-o sus, si a pus-o in camera ramasa libera din casuta papusilor. De atunci, Raluca nu si-a mai uitat niciodata nici o papusa pe afara. Iar Alexandra si-a adus mereu aminte de seara aceea petrecuta cu cei doi caini. Mai ales ca uneori seara , dupa ce se innopta, auzea latraturi vesele de caini, si banuia ca sunt prietenii ei. - sfîrsit -
Povestea micului liliac Pipistrello A fost odata ca niciodata un mic liliac care locuia impreuna cu parintii lui intr-o frumoasa pestera din munti. In acea pestera locuiau cateva sute de lilieci, care toata ziua dormeau sau se uitau la televizor (mai ales pe Cartoon Network). Iar noaptea plecau cu totii la vanatoare. Intr-o buna zi, in pestera a aparut zvonul ca o echipa de oameni de stiinta va veni in pestera, sa cerceteze daca aceasta poate fi folosita pentru niste experimente stiintifice. Cei care stiau mai multe auzisera ca un grup de patru oameni urmau sa vina in munti peste doua zile pentru ca cauta un loc unde sa isi instaleze un laborator, iar pestera liliecilor era primul loc vizat. Pentru ca nu erau chiar prosti, liliecii si-au dat seama ca o convietuire pasnica intre ei si oameni era imposibila, mai ales ca din expeditie facea parte si o femeie, care, stiau liliecii, erau dusmanii lor cei mai mari. Toata lumea era foarte ingandurata si speriata, doar micutul liliac despre care era vorba in aceasta poveste nu era afectat de loc. La un moment dat, el a intrebat-o pe maica-sa: - Mama, de ce toata lumea este atata de agitata? Uite, tata nu a putut sa doarma deloc in ultimele trei zile ( sa ne aducem aminte ca liliecii dorm in timpul zilei! ). Ce s-a intamplat? - Dragul meu Pipistrello, pestera asta, in care am locuit toata viata, si la fel parintii si bunicii nostri, va fi vizitata de niste oameni de stiinta, niste seismologi (oameni care se ocupa de studiul cutremurelor), care vor sa isi instaleze la noi in pestera un seismograf. Ne e frica tuturor ca vom fi dati afara, si alta pestera in acesti munti nu mai exista. De aceea, puiul meu, suntem atata de ingrijorati. In fata oamenilor (care sunt niste creaturi foarte mari, cu doua picioare si fara aripi, care dorm noaptea si merg la vanatoare ziua), noi nu avem nici o putere. - Dar de ce crezi ca ne vor da afara din pestera? Crezi ca ii deranjam , mai ales daca ei lucreaza ziua, iar noi vanam noaptea? Le e frica de noi? - Nu , mama, nu le e frica, doar ca li se face scarba de noi. Ei avand avantajul puterii, vor incerca sa ne omoare sau sa ne goneasca de aici. - Mama, dar n-ar trebui sa ne fie frica de ei, caci eu sunt sigur ca ii putem speria, in asemenea hal incat sa renunte la ideea de a ne coloniza pestera. Lasa-ma sa ma gandesc pana maine, si sigur voi gasi o solutie! Mama pipistrelului l-a privit oarecum neincrezatoare si i-a zis: - Dragutul meu Pipstrello, si noi ne-am gandit la asta. Dar oamenii sunt atata de mari, incat n-are cum sa le fie frica de niste animale atata de mici... Dar daca vrei tu, gandeste-te, pana fac eu bagajele, caci poimaine dimineata va trebui sa plecam.... Toata ziua, neputand sa doarma, pipistrelul se gandea la o solutie. Si s-a dus sa il caute pe inteleptul pesterii, un batran liliac cu ochelari cu rama groasa, care, la fel ca si micul Pipistrello, nu putea dormi. - Inteleptule, m-am gandit toata ziua si am venit sa te intreb cum anume putem sa ii speriem pe oameni. Stiu ca noi suntem mici, iar ei sunt mari, dar ce putem face sa le bagam spaima in oase? - Ai dreptate, micutule, nu putem sa ii speriem atata de usor... dar o solutie trebuie sa fie. Din cate am studiat eu despre oameni, ei sunt niste fiinte foarte rationale, si, ca sa ii speriem, trebuie sa ne folosim de frica lor fata de fenomenele irationale, ba chiar paranormale. - Am o idee, a strigat deodata Pipistrello: ce-ar fi daca le-am baga in cap ca pestera este bantuita de stafii? -Este o idee buna, a admis intr-un tarziu liliacul cel batran. Totusi, metoda asta poate fi si periculoasa: daca i-am speria doar putin, poate vor reveni intru-un numar mai mare, sa studieze cum de apar stafiile: dar eu cred ca daca ii speriem destul de tare, oamenii n-o sa mai calce in pestera noastra. Dimineata urmatoare, cand s-au intrunit toti liliecii sa vada ce e de facut, batranul a prezentat ideea micului Pipistrello. Toti au fost de acord, si s-au hotarat sa treaca la actiune incepand cu acea seara (sa ne aducem aminte ca ei nu puteau sa iasa pe lumina). Asa ca seara, toti liliecii au iesit din pestera si au inceput sa zboare spre satul cel mai apropiat. Au intrat in curtile oamenilor si au luat de pe sarmele unde stateau la intins toate cearceafurile pe care le-au gasit. Le-au dus in pestera si au inceput sa faca repetitii. Au lucrat toata noaptea, iar a doua zi dimineata erau capabili sa bage groaza in oricine cu cele patru fantome pe care ei le creeasera. Ca sa semene cu fantomele, intai au cautat la televizor cateva filme de groaza, din care au invatat tot felul de trucuri, cum sa ii sperie pe oameni. Apoi, au decupat din cearcafuri niste ochi, si s-au bagat cate 50 de lilieci sub fiecare cearceaf, si au exersat niste miscari astfel incat cearceaful sa para o stafie. Dimineata, cand echipa de cercetatori a ajuns la pestera, au aprins lanternele si au intrat inauntru. Liliecii i-au lasat sa inainteze putin, apoi au iesit la iveala facand si un zgomot asurzitor. Oamenii de stiinta s-au speriat, ba chiar femeia si unul din ei au si lesinat de frica. Altul chiar a facut pipi pe el. Cei doi care nu lesinasera i-au luat pe cei doi lesinati si au iesit afara fugind de mancau pamantul. Ei nu s-au mai intors niciodata acolo, iar liliecii au traiti fericiti in pestera lor. Micul Pipistrello a devenit seful lor, caci s-a dovedit a fi o minte ascutita si un spirit curajos. - sfarsit -
PINOCCHIO A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar povesti,... ... un timplar batrin, pe nume Gepetto. El traia intr-o casuta uitata la marginea unui orasel. Intr-o zi, s-a hotarit sa ciopleasca din lemn un baietel, care sa-i aline singuratatea. Dupa ce a terminat de cioplit, Gepetto s-a culcat. Un greier spiridus a intrat in odaie si vazind baietelul de lemn, a suflat peste el si l-a facut sa se miste. Dimineata, timplarul a vazut cu uimire ca baiatul cioplit din lemn se putea misca. Nu-i venea sa-si creada ochilor. Batrinul l-a considerat copilul lui si l-a numit Pinocchio. Baiatul era foarte neastimparat. Greierele spiridus il certa si-i spunea sa asculte de sfaturile batrinului lui tata. "-Nu vreau, nu cred ca asa ceva este pentru mine!" raspundea obraznic Pinocchio. Dupa un timp, Gepetto l-a inscris la scoala, i-a cumparat un abecedar si l-a condus cu drag pina la poarta , in prima zi de scoala. Pe drum Pinocchio a dat peste un grup de papusari, care tocmai dadeau un spectacol. Scena era plina de marionete, iar cind a trecut Pinocchio, acestea s-au napustit asupra lui. Vazind, directorul s-a infuriat:"-Cum indrazniti sa intrerupeti spectacolul?". "-Domnule director, eu nu am nici o vina, raspunde Pinocchio. Papusile au vrut doar sa ma salute." Vazind cit de dragalas este baiatul, directorul i-a oferit cinci banuti de aur, cu care Pinocchio, multumit s-a intors acasa. La intoarcere, nici nu-i trecea prin gind ca este urmarit. La un moment dat, o vulpe schioapa si un motan orb i-au iesit in cale. "-Unde te grabesti baietasule, il ia la rost vulpea sireata. Noi stim cum ai putea sa-ti inmultesti banutii. Vino cu noi pe cimpul minunilor. Acolo, daca ingropi banutii, a doua zi va creste un copac cu crengile pline cu banuti." Pinocchio a strigat dupa ajutor. La un moment dat a aparut o zina buna care l-a eliberat, l-a dus acasa la ea si la luat la intrebari: "-Unde sint banii?" "-I-am pierdut, a incercat s-o pacaleasca Pinocchio" Cu fiecare minciuna, insa, nasul ii crestea din ce in ce mai mare. "-Promit ca de azi inainte ma voi cuminti. Voi merge la scoala si-l voi asculta pe Gepetto, spuse Pinocchio printre lacrimi." facindu-i-se mila de el, zina i-a scurtat din nas. Apoi l-a dus acasa la Gepetto. Pinocchio, in citeva zile a uitat de promisiunea facuta. Iesind la joaca, a dat peste o trasurica trasa de un magarus. "-Vino cu noi in Tara Jucariilor" l-au ademenit pe Pinocchio. Acesta nici nu a stat pe ginduri. Ajunsi in imparatia jucariilor, s-au jucat, au lenevit, uitind de alte griji. Dupa citeva zile s-au trezit cu niste urechi lungi si coada. Aratau ca niste magari. Niste circari i-au dus la circ si, pentru putin ovaz, munceau saracii din greu.Pinocchio, cu prima ocazie ivita a scapat. Fugea, fugea, nici el nu stia incotro.Ajuns la malul unei ape, de suparare si-a legat de git un bolovan si s-a aruncat in apa. Zina cea buna a avut, insa grija de el, i-a dezlegat funia si l-a scapat si de infatisarea de magar. Pinocchio dadu din miini si din picioare sa ajunga cit mai repede la mal. Dar, vai! o balena l-a inghitit si o data cu el si foarte multa apa. Baiatul se zbatea in burta balenei incercind sa scape, cind deodata, doua brate puternice l-au prins si l-au scos din apa. Era Gepetto care i-a povestit ca a pornit in cautarea lui pe o barca si a fost inghitit de balena, in timpul unei furtuni. Observind ca noaptea balena doarme cu gura deschisa, cei doi au planuit sa scape. Ei s-au agatat de coada unui peste si au asteptat pina cind balena si-a deschis gura. Atunci, impreuna cu pestele au iesit afara din gura ei. Ajunsi acasa, batrinul s-a imbolnavit si a cazut la pat. Pinocchio l-a ingrijit, dindu-i medicamente si mincare. Citeodata, seara, baiatul citea si invata sa scrie singur. Vazind faptele lui bune, zina cea buna a intrat in incapere si i-a dat viata. De bucurie, batrinul s-a vindecat pe loc. Pinocchio a devenit un baietel cuminte si au trait impreuna fericiti mult timp. - sfarsit -